La Vultur

-Măi  fată, ce arşiţă, se plânge Ruxandra, petrecându-si baticul peste pӑrul cӑrunt, ȋmpletitȋn spic . Mă omoară şalele. Işi şterge sudoarea de pe frunte cu dosul pălmii. Ce ţi-am zis eu să nu ne pornim pe jos cu ţoalele în spinare?  Să te mai iei după copchii, te-or duce copchiii.. drept în râpă.

 -Mamă, vine Gheorghiţa cu aro-ul, dacă a zis că vine, vine. Dară ce ai acuma de ţi-o sărit ţandăra? Mereu îmi faci zilele amare…Apucă fata a  plânge, de ciudă că mă-sa ar putea avea dreptate. Dacă Gheorghiţă o fi uitat de ea? O fi prin sat la fete.  Toate urâtele se ţin de el ca scaiul.

  Tălpile i se perpelesc în colbul catifelat precum  pielea de copil. Merge ţanţoşă, cu sânii zbătând în sus pe sub bluză . Bărbia-i rotunjită cu perfecţiune face gropiţă triunghiulară, ca o pasăre în zbor. Până şi coada bălaie îi atârnă parcă  rănită peste ceafă ,  într-o arcuire înfrântă.

-Hai să stăm puţin să ne hodinim, fătucă. Ehh…Ce ştii tu? La vârsta ta, tot ce zboară se mănâncă.

   Ţăranii trec de partea cealaltă a râului  vara chiar şi în căruţă, prin locurile ştiute, unde apa e numai până la genunchi. Albia râului e înşelătoare. Când se umflă şi fierbe, când scade . In fiecare primăvară uite-asa se plimbă- când la stânga, când la dreapta, muşcând  urme în  maluri , ca un şarpe nesătul.

     Nici pe un mal şi nici pe celălalt, nu creşte nimic şi nu se construieşte nimic pe o distanţă de doi, trei kilometri. Femeile vin de dimineaţă,  întind în valuri  straie şi  cuverturi , freacă la ele cu perii aspre şi dese, clătind săpunul murdar în valuri şi odată cu el, necazurile prispelor şi odăilor vieţii lor, cu ofuri şi tristeţi pline de înţelesuri. In fiecare an, se oglindeşte uite-aşa, câte o fecioară despletită, tânără şi rumenă, care apoi, în toamnă se întoarce grea,  apoi  , de şorţul ei, se ţine o fătuca, care se aruncă şi ea,  cât ai clipi din ochi e aproape mare cât mumă-sa şi aruncă ocheade la băieţi. La câţiva coţi mai încolo, copilaşii lor se scaldă desculţi.  Apă curată vine, vine, vine, cântând ca un greiere,  dinspre răsărit. Moldova asta, un mic Gange al Estului.

   Care mai de care – oamenii, se întrec între ei să povestească- uite colea era Moldova acu doi ani. Ba acum zece ani- chiar pe locul in care stăm, peste cap era apa. Nisip peste tot şi pietre şi Coada calului. Mâl. In toate bălţile, mormoloci.

    Smaranda face mâna cozoroc să se uite departe . Un val de răcoare mirosind a soare , pietre şi a adâncuri vine şi le flutură fustele. Fătuca ridică bărbia, oferind soarelui ofrandă un fel de sărut al feţei ei tinere, cu ochii închişi, liniştiţi .

   Apa Moldovei începe a se ivi în zare, ca un covoras scânteietor. Pe malul cealalt, ochiul mai poate să perceapă numai  puţin , pierzându-se în norul ce îl fac valurile  îmbrăţişându-şi cerul.

Ajung pe mal amândouă şi aruncă ţoalele  pe nisip, ca să se uite după un locuşor bun.

-Vino şi îmbucă o bucată de pâine şi nişte caş mai întâi.

-Lasă-mă, mămucă, se răsteşte copila, supărată.Se plimbă pe mal, privind la valurile repezi  furată de adâncul şi puterea apei.

   Aceea era mama.

Gheorghiţă a venit cu aro-ul lui ruginiti. Avea gropiţe în obraji , un zâmbet cald ca pâinea şi pielea smeadă , după care mama se prăpădea. A pus ţoalele spălate în maşină, cu mama cocoţată în faţa şi Ruxandra, cât e ea de mare, călare peste ţoale şi au plecat spre sat.

 Apoi a luat-o de nevastă, ca să moară toate urâtele.

   Mama m-a născut pe mine în acea vară, sub un pin, tot pe malul râului, singură singurică , într-un loc ce se chema La Vultur. M-a înfăşurat în bluziţa ei sărăcuţă şi plânsă şi m-a spălat în Moldova.

   Se adună acolo apele Moldovei în vârtej, atât de puternic  încât , pe furtună,  apele se cearta pe trunchiuri groase de copaci, le poartă zile întregi când în sus, când în jos ca mai apoi să le sfărâme în gheare ca pe nişte chibrituri.

 Vulturul   e tare de temut. Albia râului e plină de găuri făcute de oamenii care au săpat cândva să  ia piatră pentru temelii. Apa vine cu viteză, înconjoară acolo un  pâlc de copăcei  agăţaţi de o rână de pământ. In fiecare an ia câte ceva, dă câte ceva. De când Ion    s-a băgat acolo, să-şi salveze caii, şi s-a dus, dispărut a fost, cu tot cu animale şi căruţă, de atunci, nu a mai îndraznit nimenea să pună talpa pe nisip la Vultur. Oamenii cred  că-i un loc vrăjit.

   Dar eu , care-s fiica râului ăsta, zic că aici e locul unde se naşte povestea mea şi a  lumii. Aici luptă Apusul cu Răsăritul , Miazӑzi cu Miazӑnoapte ca să se împreuneze. Si din împreunarea şi lupta lor, se naşte altă apă , curăţită şi bună.

  E apa care duce lacrimile mamei. Duce zâmbetul tatei. Moldova e  venă  prin corpul meu, e sânge din sângele meu.

Comentează - cont Facebook

Lasă un răspuns