D-ale satului

sub oghealul trecutului…

Mă trezisem azi sub oghealul trecutului… 
rudele meştereau sandale din pielea măgarului care dăduse ortul popii pe deal
croiau rochii din saci, buni doar de cârpit
îmi aranajau căsătoria cu un bărbat care își pierdu vederea odată cu anii
în jurul unei mori de vânt.
Am bătut cu piciorul în pământ, înşirând cu pana închipuirii balada mea
mă cununasem cu un prinţ
în promisiunea legământului a alergat după avion şi mi-a dăruit încălţări
cu care străbăteam universul
oglindă în care eram zână și inimă în care bătea toba iubirii
rudele au comandat îndată crucea,
au chemat groparii şi au jelit-o din tot sufletul pe copila înfofolită cu broboada nebuniei
care își pierdu creierii undeva prin cariera cu pietre de poticnire
nici cucuvelei nu-i ardea de cântat
pe unde veneau babele în negru sa-i lege coroniţa ultimului drum cu colaci arşi
în care câinii îşi ascuţeau dinţii.
Anii au trecut şi eu, tot nu m-am lecuit de boala severă,
serile lungi cu chipuri uscate de nerăbdare şi lumânări în mână
în jurul butucului ce încă avea rădăcini, lingând ceara de pe degete,
sperând în hârca fiecărei secunde,
buzele însetate de dragoste vor amuţi
moartea mă va pupa în sfârşit,
şi o babă goala va hori pe mormântul iubirilor fără hotar

ninse cu flori de tei…
Tata în caietul Său de notiţe mă avea programată în altă zi!

grafica – Ionut Chiriac

în orașul meu 
păsările au aripi roșii,
copacii ies prin țărâna trupului,
iar moartea se primblă cu lotca sub fusta lunii,
chiar si primarul o dată pe an are față de înger.

în orașul meu
apa Ișnovățului tace cu amintirile sale,
podurile îngroapă suflete sub mâl,
iar mamele își leagă suferința de stâlpii de piatră.

în orașul meu
țiganii sunt spălați de iazurile rupte,
bătrânul găsește mereu
o poveste la umbra mărului,
iar în buzunarul de la tunica bunicii
pune Dumnezeu câte o acadea.

în orașul meu
mă întâlnesc cu aceeaşi femeie la chioșcul fanfarei,
mă hrănește cu vin cu sare
și umblă desculță cu biserica-n brațe.

în orașul meu
nu zboară hulubii spre Costești,
îi ochesc privirile de pe crucea cu soclu de granit,
iar stânile îngână doine
când greierii ies la plimbare.

în orașul meu
strâng dorul cu lacrimi în ochi,
curcubeul se lasă între două țintirimuri,
îmi așez sufletul pe scaunul
unde mă așteaptă doi îngeri,
zarzărul își apleacă frunzele pe gardul de fier
iar prin fereastra din orașul meu
marea și-a uscat talpa în evi,

o cucoană se mărită cu-n sărântoc,
iar din pulsul lor
mă nasc
eu

nu mă trage de mânecă spre colacul fântânilor din copilărie
acolo scârțâie durerea din încheieturi
ulițele șuieră numele la răscruci
și chipul ființei moare în prima gloată mâncată de o realitate dirijată de alții
un polițist își caută hoții într-un coteț cu păsări imaginare
și eu sunt tâlharul ce fură patul nopților cu lună
gardurile murmură povestea cu vânătăi pe spatele anilor
desculță umblă sărăcia
cu un braț de vreascuri
iluzia e ca un soare ca o pâine caldă pe masă ponoarelor
tentând să sorb spuma laptelui cu gust amar
ignorând scorbura legiunilor de draci
mușcă viața înfometată de energia fecioarei
de naivitatea ochilor adânci
mă trage pe genunchii sorții
tatuând firul negrul în carne
într-un ozor însemnat
unde albul și negru
sunt universuri
murmurate de un evreu de lemn
când blestemul mușcă de picior
și mor ca un sunet înghițit de beznă
și mor ca să mă trezesc cu iertarea de mână

Volumul de debut: 
“Jurnal sub acoperișul meu” – Editura Minela

și dacă ar fi să cad

la vama dintre cer și spital
Dumnezeu îmi respiră în spate.

nu am timp să bag minute în buzunare
inima își liniștește bătăile
iar suferința aprinde focul în golul femeii
care își uită numele între pereții cu chipuri albe
crucea devine tot mai grea
în fața clădirii osânda ridică scările cu o fărâmă mai sus
brazii își apleacă vârful către rădăcina întrebărilor
iar dragostea, ea dragostea a fost fumată de altul
precum aburul unei dimineți
în care inima ta creștea în pieptul meu ca o pâine mare
iar tu îmi spălai cămășile între două ceasuri
din care căldura intimității arunca raiul afară.
sfoara iluziilor ajunge la sfârșit
la poarta cu arțari pe umeri
unde visez încă
la dizolvarea noastră în lanul de floarea soarelui
știu, am ajuns țintă devastată
îmi fac nodul credinței
și dacă ar fi să cad, ar fi numai sub cruce

Elena Mirca scriitoare si poetă din Republica Moldova, domiciliata in Venloo, Limburg, Olanda. 

Comentează - cont Facebook

Lasă un răspuns