Părinţi? Copii? PĂRINŢI TRIŞTI, PĂRINŢI ORFANI!…

Părinţi trişti, părinţi orfani…
Fost-aţi, cândva, taţi sau mame,
fost-aţi lacrimi în marame
ce s-au scurs, grăbit, prin ani…
Fost-aţi, cândva, taţi sau mame,
jumătăţi din vechi icoane…
Voi, părinţilor orfani
ce-aţi atras mereu duşmani,
nu îndrăzniţi nicicând a plânge
dar din ochi vă curge sânge!…

Părinţi trişti, părinţi orfani…
De aţi avut, sau nu, copii,
de au murit sau încă-s vii,
ochii voștri-s diafani…
De aţi avut, sau nu, copii,
flăcări moarte, flăcări vii….
Voi, părinţilor orfani,
n-aveţi preţ, nu cereţi bani
pe-ale voastre neîmpliniri,
ci jeliți, mereu martiri!…

Părinţi trişti, părinţi orfani…
Răstigniți pe cruci de ură
când, cu toții, ei vă înjură,
să-i iertați pe acei profani!…
Răstigniți pe cruci de ură,
viață, moarte… vi le fură!
Voi, părinţilor orfani,
fiți pădurea de tufani
retezată de topor,
cândva… dragul ei odor!

Părinţi trişti, părinţi orfani…

(09.03.2019)

Răzbunarea unui vis

Când bate vânt de amăgire
prin omul singur, pătimaş,
se înfruntă lumi de dor pierdute
în anotimpul cel trufaş…
Se înfruntă lumi, se înfruntă veacuri…
Viaţa în viaţă este preţul miilor de fleacuri!

Luptă în veac, luptă în abis…
Vântul bate,
naşte, în oameni, răzbunarea unui vis!

Trup de foc
(pedeapsa lumii!)
prins în lanţuri, umilit,
vrea a şti, de-i este mamă,
Geea, Eva sau Lilith…
Miză mare, miză mică…
Viaţa în viaţă este preţul la atâta frică!

Dacă n-ai curaj, ci doar stai la pândă,
te rupe în două, te rupe în mii…
Dă-ţi şansă la izbândă!

Te întrebi în sinea’ţi cine eşti?
Te întrebi de unde vii?
Nu găseşti răspunsul în ai tăi părinţi,
în ai tăi copii?
Când te-ai născut, oare, şi când o să mori?
Viaţa în viaţă este preţul miilor de zori!

Răsărit de soare şi apus de soare,
zi şi noapte… în luptă,
luptă cu topoare?

Cerul şi Pământul,
la zidirea lumii, nu s-au înţeles…
S-au certat întruna,
vrut-au a da, nopţii, un alt înţeles!
Se ceartă, şi azi, s-or certa, şi mâine…
Viaţa în viaţă este preţul la aşa ruşine!

Când, pământ… ajungem,
cerul ne aşteaptă!
Doar acolo vom afla Judecata dreaptă…!

Noapte după zi!…
Fi-va în orişicine, fi-va în infinit…
Ăst’ război sublim,
ca sfântă salvare, ni-i îngăduit!
Ziua încearcă să ucidă pre această noapte mare…
Viaţa în viaţă este preţul la aşa oroare!

Noaptea… însă, mai vicleană,
înarmată până în dinţi,
fură somn şi fură vise, rugăciuni, icoane, sfinţi!

La început fost-a Cuvântul!
Singurul cugetător!…
Dar… a dus, şi El, război
cu al său înger păzitor…
Cuvânt şi înger, în război?
Viaţa în viaţă este preţul la atâta tărăboi!

De ce, în lume, sunt războaie?
Viaţa în moarte e răspunsul ce ni-l cântă vechi oboaie!

(16.07.2016)

Ce caut azi, aici? INFINIT ÎN CHEIA SOL

Prin tine curge infinitul
şi infinitul meu… eşti tu,
de mii de ori trăit-ai răstignitul
ca să renaşti din da şi nu.

Un da albastru, făr’ de vină,
se-aşterne în ochii tăi zdrobiţi
de greutatea anilor-lumină
ce zac, pe drumuri, înrobiţi.

Un nu făţarnic, înnegrit
de-atâta întuneric mintenal,
îşi face loc pe treapta de granit
când inima’ţi e grea, cât un quintal!

Prin inimile tale gri-albastre,
îşi află locul tremurânde
tăceri de lut, pierdute astre,
ce zboară în neguri fumegânde.

O inimă de piatră ţii în dinţi
şi scrii cu ea destine crunte,
ţi-a fost încredinţată de părinţi
atunci, când te năşteai din munte.

Inimi de foc, tu ai în mână,
te lupţi cu binele, cu răul,
a scoate apa din fântână…
Nu vezi că în fântână este hăul?…

Nu vezi, nu simţi, nu poţi spera
şi poate, nici nu vrei să mori…
Ce încerci, atunci, a tempera?
De ce renaşti să mă omori?

De ce mă întrebi, ca într-o doară,
când cred că am uitat deja
de unde vin şi încotro ( bunăoară),
eu însămi nedorind iar a afla?

De ce nu îmi laşi sărutul tău
drept un răspuns universal,
de ce… la bine şi la rău,
eşti lângă mine, sfânt vasal?

De ce nu îmi dai un strop de apă
din ‘cea fântână otrăvită,
atâta dragoste să încapă
în trupul tău cel de răchită
sau… poate încă n-am aflat
că te-am pierdut cândva prin cer
şi stând acolo, bosumflat,
mă laşi să tremur, ienicer?

Aştept să îmi dai, chiar azi, răspuns!
Şi, te mai rog, fii bun cu mine!
Am suferit, îmi e de-ajuns…
Mă ia în cer, mă ia la tine!
De vrei ca să cobori puţin
spre mine – mâna întinzând,
îţi interzic, drag cabotin!…
Tu eşti mereu în al meu gând!

Deschide poarta de cleştar!
Separă munţii reci în două
ca amintirea din pahar
să curgă în noi (doi bobi de rouă)!
Să nu se piardă nici un strop
din tot ce-a fost şi va să fie
când tu renaşti într-un isop
iar eu renasc… în ciocârlie!

Şi, vom porni colinda lumii…
Şi, vom avea ce povesti…
Şi, vor veni spre noi postumii
să ceară verbul a muri,
să îşi capete un drept la moarte
căci viaţa, le a fost furată…
Ei nu avut-au nicicând parte
de da, de nu, clipa îndurată.

Să îşi capete un drept la viaţă,
căci morţile le-au fost ucise
de frici ce, scrise într-o prefaţă,
s-au răstignit peste-a’ lor vise
şi fricile-au purces la vale,
fără să întrebe în stânga, în dreapta,
ba, le-au furat şi dor, şi jale…
Eu cred că le-au furat şi şoapta!

Or, dacă… nu mai poţi să mori
şi dacă… nu mai poţi visa,
fă-te, pe câmp, un stâlp de ciori
căci el stă drept, nu dispera!
Sau… fă-te buruiană în drum,
şarpe rece sub pământ,
nu fii focul fără fum
nesimţind că-i stins de vânt!

Şi, vom porni colinda în zare
când mai în grabă, când domol…
Un infinit care nu doare…
Un infinit în cheia sol!

(14.02.2016)

Primit pentru publicare: 07.07. 2019
Autor: Lhana Roma -Nova

Comentează - cont Facebook

Lasă un răspuns