Perioada care debutează cu prima zi a săptămânii în care Domnul Iisus a intrat în Ierusalim, călare pe un măgăruş şi până la înviererea Sa din morţi, în mod tradiţional, această săptămână a fost numită Săptămâna Patimilor

sau Săptămâna Mare a Paştilor. În această perioadă, ne aflăm în cea mai măreaţă, binecuvântată şi cea mai minunată perioadă a anului, indiferent de programarea ei calendaristică sau de acceptarea ei între Marile Religii ale Lumii.

Au trecut aproape două mii de ani şi an de an, ne aducem aminte că Domnul Iisus, întrupat de la Tatăl prin Fecioara Maria, a venit şi a locuit printre oameni, S-a făcut Om ca să înţeleagă nevoile şi problemele noastre, ca apoi, să fie răstignit pe o cruce, un stâlp de tortură, ca să aducă oamenilor, celor care cred în jertfa şi învierea Lui, mântuirea. Faptul că tradiţia acestei sărbători nu s-a întrerupt până în zilele noastre sau nu s¬-a „ pierdut ” undeva în timp, dovedeşte clar că Iisus Christos nu a fost vreun mit, invenţie sau vreo teorie născocită de preoţi sau agnosticii din aceea vreme, ci REALITATE.

Pentru iudei, sărbătoarea pascală are cu totul o altă semnificaţie, chiar dacă poartă în ea profeţia morţii şi a înviereii Domnului Iisus. Cu mii de ani în urmă, Dumnezeu, prin Moise, a salvat poporul evreu din robia egipteană, prin sacrificarea unui miel de parte bărbătească, fără cusur. Cu sângele mielului sacrificat, evreii ungeau uşiorii caselor, pentru a fi recunoscute de îngerul Domnului care trecea pe lângă casele israeliţilor, stropite cu sânge, lovind în acelaşi timp casele egiptenilor. Noaptea aceea, a fost numită de către israeliţi, Noaptea Salvării sau Sărbătoarea Pascală, sărbătoare în amintirea evenimentului, dar şi a animalului sacrificat, care prin sângele său a salvat familiile evreilor de la moarte.

O lecţie împortantă, pe care o avem cu toţii de învăţat de la Sărbătoarea Pascală a iudeilor, este că, ceea ce faci aproapelui tău, la rândul tău, la fel ţi se va face. Evreilor li s-au omorât întâii născuţi de parte bărbătească, iar Dumnezeu a aplicat acelaşi tratament poporului egiptean, omorând întâii născuţi. Familiile egiptene au simţit aceeaşi durere pe care le-au provocat-o evreilor. Şi ori de câte ori neîndreptăţim pe cineva, într-o zi vom simţi şi noi aceeaşi durere pe care o pricinuim semenilor noştri. Dar totodată, ştim că există sângele unui „miel pascal” ,nevinovat, care ne poate salva de la pedeapsă şi moarte, atât timp cât vom sta ocrotirea acestuia.

Niciodată să nu crezi că vei fi scăpat de răul pe care îl faci altora. De aici şi zicala românească: „Cum faci, la fel ţi se va face!” (Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!) Vei fi judecat, după cum ai judecat. Iar dacă ai avut milă pentru aproapele tău, dacă l-ai iertat când ţi-a greşit, la rândul tău, în ziua judecăţii, vei fi judecat cu milă şi iertat de faptele tale, prin sângele Mielului Pascal.

Sărbătoarea Pascală evreiască poartă amprenta salvării din robie de sub puterea egiptenilor. Acesta a fost primul Paşte profetic din Biblie, pentru că mai târziu avea să vină pe lume Adevăratul Miel Pascal, trimis de Dumnezeu – Tatăl. Perioada cuprinsă între Intrarea Domnului Iisus în Ierusalim şi Învierea Sa, se numeşte Săptămâna Patimilor şi este plină de evenimente semnificate pentru creştinii din lumea întreagă.

În Sfânta Scriptură, în cartea apostolului Ioan 12: 1, citim: „Cu şase zile înainte de Paşti, Isus a venit în Betania, unde era Lazăr, care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi”. Simţind că I se apropie Ceasul, Iisus a dorit să mai petreacă câteva zile în casa prietenilor săi, Maria, Marta şi Lazăr. În timp ce era aici, Maria i-a uns picioarele cu mir de nard, un parfum mirositor de mare preţ, ca un act al smereniei şi al adoraţiei ei pentru Fiul lui Dumnezeu. Această manifestare plină de dragoste, a dovedit devotamentul Mariei faţă de Iisus şi bunăvoinţa de a-L sluji. Ungerea lui Iisus de către Maria, era un act de mare sacrificiu deoarece mirul era foarte scump, dar ea ştia că posibilitatea de a-şi exprima devoţiunea faţă de El, va dispărea curând. Astfel, Maria s-a folosit de ocazia care s-a ivit atunci. Credinţa ei în Domnul Iisus şi devotamentul faţă de El, sunt exemplul cel mai înalt pe care îl doreşte Dumnezeu în noi. Din acest motiv, a spus Domnul Iisus că gestul ei de dragoste va fi spus oriunde se va propovădui Evanghelia. Gestul Mariei a fost expresia profundă a devotamentului şi slujirii faţă de învăţătorul ei.

Credinţa creştinilor, învăţăm din exemplul Mariei, înseamnă mult mai mult decât a lucra pentru Hristos. Este în primul rând o slujire personală a Lui. Învăţăm că devotamentul nostru sincer şi iubirea noastră pentru Hristos, constituie cele mai preţioase aspecte al relaţiei noastre cu El. În ziua următoare, pentru că era sâmbătă, iar legea poporului evreu cerea ca ziua a şaptea, sâmbătă, să fie o zi de odihnă, rămânând în casa prietenilor săi din Betania, Domnul Iisus a petrecut ziua în mod tradiţional, respectând ziua de Sabat. În prima zi a săptămânii, duminica, Iisus a călătorit spre Ierusalim călare pe un măgăruş. Când Domnul Iisus a intrat călare în Ierusalim, după cum era obiceiul poporului evreu, mulţi credeau că Mesia va restabili pe Israel ca naţiune şi va domina peste popoarele din jurul Iudeii, în sens politic.

Nici până în ziua de astăzi, mulţi iudei nu au înţeles că scopul venirii lui Iisus în lume, nu era ca să domnească peste vreo ţară anume. Deşi El îşi exprimase cu claritate scopul Său, zicând: „ Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” şi făcuse atâtea minuni printre ei. Dezamăgiţi, aceeaşi mulţime care îi strigase „Osana!”, va striga mai târziu: „Răstigneşte-l!” constantând că nu este Mesia pe care şi-l dorise. (oare, de câte ori nu suntem şi noi dezamăgiţi când planurile noastre nu sunt în concordanţă cu cele divine?)

…Domnul Iisus mergea călare spre Ierusalim… Prin intrarea Sa pe măgăruş, Iisus da mărturie public, că El este împăratul lui Israel şi Mesia cel profeţit de proroci. Această intrare triumfală, a fost profeţită cu mulţi ani în urmă de către proroocul Zaharia 9:9: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine. El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgăruş, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.”

Intrarea smerită în Ierusalim, este un act simbolic menit să arate că Împărăţia Sa nu este din lumea aceasta şi că El nu a venit să domnească asupra lumii prin forţă şi violenţă. Refuzul Său de a se compara cu un învingător militar dovedeşte că Împărăţia Lui este spirituală. Dar noi? Lăsăm noi slava acestei lumi pământeşti pentru cea a lui Iisus sau negăm existenţa Mântuitorului pentru diferite ocazii şi câştig personal?

…A doua zi, luni, Domnul Iisus s-a intors la templu. Găsind curtea templului plină de negustori şi schimbători de bani (zarafi) care realizau un mare câştig din schimbarea monedelor evreieşti pe banii păgânilor, Isus i-a alungat biciuindu-i pe negustori răsturnând mesele lor pline cu mărfuri de negoţ şi monede. Aceasta este a doua oară când Isus a intrat în Templu curăţindu-l de necurăţie. Cei ce poartă numele lui Iisus Christos, trebuie să ştie că făţărnicia, lăcomia, interesul personal, imoralitatea şi necuviinţa în Casa lui Dumnezeu şi în inimile noastre, va aduce judecata şi dreapta lui indignare.

Cristos este Domnul Bisericii Sale şi cere ca ea să fie o Casă de Rugăciune, un loc în care credincioşii să se întâlnească cu El, în devoţiune spirituală, rugăciune şi închinare. De aceea, Casa lui Dumnezeu nu trebuie profanată, transformată în mijloc de propăşire socială, de câştig bănesc sau divertisment. Inima noastră poate deveni o locuinţă pentru Duhul Sfânt cât timp în ea nu domneşte imoralitatea, făţărnicia, interesul personal, necuviinţa sau alte lucruri care nu aduc cinste numelui Său. Ori de câte Casa lui Dumnezeu, ( Biserica )şi inima noaastră sunt folosite în astfel de scopuri, atunci ele devin „ o peşteră de tâlhari” De ce Iisus a ales să biciuiască neguţătorii în templul Său? Acest gest este urmat de o serie de motive.

– Cea mai mare grijă a lui Cristos este sfinţirea noastră şi sinceritatea plină de evlavie în Biserica Sa.

– Închinarea în Biserică trebuie să fie în „Duh şi-n Adevăr”, deoarece Biserica este un loc al rugăciunii şi al comunicării cu Dumnezeu. Iar El, nu se prezintă într-un loc unde se fac tot felul de tâlhării şi mârşăvii profanând astfel Sfânta Sfintelor, unde prezenţa Lui era simţită de către preoţii din vechime. Oare câţi slujitori ai lui Dumnezeu şi câţi preoţi mai pot spune în ziua de azi că simt prezenţa lui Dumnezeu în timpul slujirii?

– Christos va osândi pe toţi cei care folosesc Biserica, Evanghelia sau Împărăţia Sa pentru câştig, slavă personală sau auto-promovare, indiferent din ce confesiune provin aceştia.

– Christos doreşte ca dragostea sinceră pentru Tatăl Ceresc şi scopul Său mântuitor pentru oameni, să nască o dorinţă mistuitoare în inimile noastre pentru Casa şi Împărăţia Lui. Cu alte cuvinte, asemănarea noastră cu Cristos, implică intoleranţă faţă de păcatul din Biserică şi din viaţa noastră personală.

În urma acestui act făcut de Iisus în Templul Său, mulţimea începuse să cârtească, căutând un motiv ca să-l pârască „ mai Marilor Preoţi ”

Ziua de marţi a fost ziua controverselor şi a pildelor. Evanghelistul Ioan scrie: Într-una din aceste zile, când Isus învăţa norodul în templu şi propovăduind Evanghelia, au venit deodată la El, preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, cu bătrânii” ( Ioan 20:1). Aceşti preoţi, cărturari şi bătrâni, au venit la Domnul Iisus ca să-L ispitească şi să-I găsească vreo vină. Dar pentru că Iisus era sfânt, în el nu s-a putut găsi nicio vină. Aceştia, ştiind că este Fiul lui Dumnezeu şi, pentru că nu vroiau să aibă pe cineva mai înţelept decât ei, pierzând astfel influenţa poporului, au căutat un motiv ca să-l omoare.

În Ierusalim, Iisus a evitat capcanele întinse de preoţi şi de farisei. Dar în aceea zi, pe muntele care predomină Ierusalimul, Muntele Măslinilor, El a vorbit în pilde şi a prevenit poporul de farisei. Fariseii erau oamenii care mărturiseau cu gura credinţa lor în Dumnezeu, dar în inimile lor nu simţeau nimic pentru El şi mântuire. Tot pe Muntele Măslinilor, El a prevestit distrugerea Marelui Templu al lui Irod şi a vorbit ucenicilor despre evenimentele viitoare şi revenirea Sa. Domnul Iisus a spus ucenicilor:„Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere, să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se văd şi să puteţi sta în picioare înaintea Fiului Omului”

Domnul Iisus a vrut să spună că cei care îl urmează pe Christos, trebuie să se păzească de păcat şi să se roage ca dragostea lor faţă de El şi Biserică să nu se micşoreze. Astfel, vor putea primi har şi putere pentru a înainta în credinţă. Doar prin credinţă şi stăruinţă vom putea scăpa de toate lucrurile îngrozitoare care vor veni în zilele din urmă, peste lume. Fariseii şi preoţii auzind aceste lucruri, au hotărât între ei să-L omoare pe Iisus, ademenind pe unul din ucenicii Lui.

În ziua de miercuri, în timp ce Iisus se odihnea, în curtea Sinedriului ( consiliul bisericesc), preoţii stabileau cu Iuda Iscarioteanul, preţul trădării. Un preţ de numai treizeci de arginţi. În momentul de faţă, mă întreb: „Oare, pentru câţi «arginţi», pentru câte lucruri pieritoare şi nefolositoare, trădăm deseori pacea, dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu?” Aceşti arginţi pot deveni idoli în viaţa noastră, punând preţ mai mult pe lucrurile materiale, ignorând Jertfa Mântuitorului şi Învierea Sa.

Joi, pentru că a simţit că a sosit ceasul morţii Sale, Iisus a vrut să servească ultima cină de Paşti împreună cu toţi ucenicii Săi. În casa unui prieten, într-o cameră de la etaj, numită în Evanghelii „camera de sus”, în timpul servirii Cinei, Iisus S-a pregătit pe Sine şi pe ucenici pentru evenimentul morţii Sale. Totodată, Iisus descoperă pe trădătorul Său, zicându-i: „Fiul omului, negreşit, se duce după cum este scris despre El, dar vai de omul acela, prin care este vândut Fiul omului. Mai bine ar fi fost pentru el, să nu se fi născut”

Iisus judecă şi apreciază viaţa dintr-o perspectivă spirituală şi veşnică. El spune că mai bine ar fi pentru cineva să nu se nască, decât să nu-L primească pe El ca Domn şi Mântuitor, alegându-şi singur să îşi petreacă veşnicia în Iad. „După ce a spus Domnul Isus aceste cuvinte, ucenicii se uitau unii la alţii şi nu înţelegeau despre cine vorbeşte”. Este atât de interesant că, deşi au umblat ca fraţii timp de trei ani şi jumătate, ei nu au putut observa dublul rol pe care îl juca Iuda Iscarioteanul. Rolul de trădător al lui Iisus dar şi ucenicul Său, mascându-şi făţărnicia cu multă iscusinţă.

Unele persoanele care nu poartă in inimă teama faţă de Divinitate, au capacitatea de a-şi ascunde faţă de oameni, adevăratul caracter, înşelându-i pe cei din jurul său. Şi încă un amănunt foarte important, memorabil: Iuda Iscarioteanul umblase împreună cu Cristos. Fusese prezent la minunile şi predicile Sale, totuşi, dragostea de bani şi lăcomia, l-au împiedicat să vadă în Iisus Fiul Lui Dumenzeu. Chiar şi astăzi există în Biserică oameni din aceea care apar neprihăniţi în ochii altora, dar în inima lor găseşti multă răutate şi făţărnicie. Prin aceasta, Iisus ne învaţă că nu mersul la Biserică, (deşi este foarte important să te întâlneşti cu Domnezeu în Casa Lui), nici ritualurile vreunui cult nu îţi mântuie sufletul, dacă inima ta nu crede cu adevărat în El.

În seara de joi, Christos a dat mesei de Paşti o nouă semnificaţie. Pâinea şi Potirul au reprezentat trupul Său care avea să fie curând sacrificat şi sângele său care avea să fie vărsat, astfel a instituit Legământul Cel Nou, Legământ făcut prin Insăşi jertfa Sa. Sângele lui Iisus Christos a curs pentru noi ca să ne aducă iertarea păcatelor şi mântuirea. Moartea Lui pe cruce a încheiat un nou legământ între Dumnezeu şi toţi aceia care îl primesc ca în viaţa lor personală. Cei care se lasă de păcate şi se întorc la Dumnezeu, prin credinţă în El, vor fi iertaţi şi eliberaţi de sub puterea lui Satan. Aceia vor primi o viaţă spirituală nouă, vor fi făcuţi copii ai lui Dumnezeu, vor fi botezaţi în Numele Sfintei Treimi şi vor avea trecere oricând înaintea Lui pentru a primi milă, har, putere şi ajutor în nevoi.

Dragostea Tatălui Ceresc pentru omenire, l-a împins până într-acolo încât să îşi dea singurul Fiu ca să fie răstignit. Există sute de religii în lumea întreagă şi respectăm religia fiecărui om. Dar niciodată nu am auzit de o dragoste atât de mare, încât cineva să privească cu durere sfâşietoare cum fiul său moare în chinuri groaznice pentru salvarea unei vieţi. În agonia morţii, Christos ar fi putut să coboare de pe cruce. Dar nu a coborât, tocmai ca noi astăzi să îi înţelegem dragostea-I minunată. Preţul neascultării noastre a fost plătit acolo, sus, la Calvar, prin vărsarea sângelui sfânt pe cruce. Ce facem noi astăzi, cinstim sângele Lui cel sfânt sau îl călcăm în picioare ignorându-l?

***

Christos a Înviat !

LIGIA-GABRIELA JANIK

Comentează - cont Facebook

Lasă un răspuns